Toamna ca o clipă
Nechează lung colinele prin cai
și curg, în asfințitul dând să fiarbă,
torentele de-aramă peste iarbă,
venind cu întomnarea peste plai.
Se-ncarcă iar decorul cu tristeți
și picură din toate elegie,
iar bolta pare rece și pustie,
lipsindu-i zborul viu de cântăreți.
Mi-e toamnă-n toate și mă simt legat,
și-mi par prea strâmte hainele de brumă;
nu vreau să fiu un zbor ce se consumă
cu fiecare anotimp plecat!
Și-n toamna ca un vânt cu-aripi ce dor
am murmurat această apăsare,
iar Cerul mi-a răspuns spre-ncurajare
că viața e mai mult decât decor.
Că ele se succed din timp în timp,
dar clocotul din noi e-o permanență,
dacă dorim aceasta cu ardență
sfidând cu viața orice anotimp.
Și gândul mi-l îndrept spre Dumnezeu:
Îți mulțumesc pentru lumină, Doamne,
c-am înțeles, și-n pragul astei toamne,
că veșnicia-i anotimpul meu!
Aici autorul ne-a scris altă poezie (din care vă pun ultimele strofe, concluzia trăirii practice cu Domnul):
Trăim cu viză de flotant aici,
Privind spre veșnicia ce ne-așteaptă,
Dar fiecare anotimp e-o treaptă
Urcată cu-mpliniri, mai mari, mai mici...
Știind că viața-i doar un episod
Ce se consumă-n scrijelirea gliei,
Privind spre anotimpul veșniciei
S-avem aici, în toamna vieții, rod!