Am găsit mai multe poezii creștine de Nașterea Domnului, de Costache Ioanid, pe care vi le postez și vouă. Le puteți lua de aici în fișier pdf.
În seara de ajun
A venit la mine mama
şi mi-a spus c-un zâmbet bun:
- Puiule, stai treaz, ia seama,
şi ascultă toată gama
cântecelor de Crăciun!
Clătinând apoi fereastra,
vântul mi-a şoptit uşor:
- Puiule, în noaptea asta
îşi despică norii creasta
şi vin îngerii în zbor...
Iar o vrabie măruntă
ciripi de pe pervaz:
— Puiule, stai treaz şi-ascultă...
Ia auzi... ce oaste multă!...
Nu dormi!... Auzi? Stai treaz!...
Am răspuns la toate: Bine.
Şi... am adormit în pat...
………………………..
Iar târziu, din zări senine,
a venit Isus la mine
şi, zâmbind, m-a sărutat.
Ce drum!
Ce drum sub zări de peruzele!
Ce vis de ne-nțeles pribeag!
Să mergi cu ochii către stele,
privind cum una dintre ele
ți-arată calea spre Cel Drag!…
Să simți că zbori printre planete
deasupra văilor pustii,
deasupra lumilor deșerte
spre îngereștile concerte,
spre veșnicele simfonii!
Să vezi o stea sub bolți senine
venită din nemărginiri,
ca să te cheme chiar pe tine
din lumea asta de suspine
în tara veșnicei iubiri!
Și-apoi să te-nfiori deodată,
privind c-un simțământ suprem
cum steaua s-a oprit și, iată,
acum lumina ei ți-arată
un Prunc divin din Betleem!
Ce frumoasă
Ce frumoasă e copilăria
şi ce calde amintiri rămân,
când se strâng copiii să citească
despre Pruncul cel născut pe fân!
Ce frumos e să asculţi Cuvântul
cum vegheau păstorii-ntr-un ungher
şi cum îngeri albi au dat de veste
despre Fiul cel venit din Cer!
Ce frumos e să asculţi cum magii
urmăreau o stea ca un fluid
şi cum ea, în fruntea caravanei,
îi ducea spre satul lui David!
Ce plăcute-s cântecele sfinte
ce mereu în inimi stăruiesc,
„Steaua sus răsare”… „O, ce veste…”
„Stea curată…”, „Îngerii vestesc…”
Ce frumoasă e copilăria
şi ce fericit te simţi mereu
când pricepi că ai un rost în lume
şi că ai în Cer un Dumnezeu!
Clopoței
Cling-cling, clopoței…
Zboară îngeri printre miei,
îngeri printre miei…
De sus, ca un nor,
vin oștiri de duh în zbor,
vin să spună
vestea bună,
vestea unui Salvator,
vestea unui Salvator…
Cling-cling, clopoței…
Doamne, Pruncul printre miei,
Pruncul printre miei,
Prin ce-nalt mister
a venit din cer
în pustie
și-n urgie
unde toate plâng și pier,
toate plâng și pier…
Cling-cling, clopoței…
Doamne, Mielul printre miei,
Prunc sfânt, Prunc bălai,
unde-i Pruncul Tău din Rai?
Unde-s oare
crinii-n floare?
Unde-i slava ce-o avea?
Unde-i slava ce-o avea?
Cling-cling, clopoței…
Bate vântul printre miei,
vântul printre miei.
Cu reci fulgi de nea.
Și-n omături
cresc alături
brazii pentru crucea grea,
brazii pentru crucea grea…
Cling-cling, clopoței…
Cânta-n noapte baieței,
cânta băieței.
Din cer, singurel,
A venit Emanuel
să ne-adune
din genune,
să ne ducă-n Rai la EL,
să ne ducă-n Rai la EL.
De Crăciun
De Crăciun, sub fulgi zglobii,
pe Isus din nou vestindu-L
trec pe uliţă copii
cu colindul.
Şi din zori până-n apus,
pe-o steluţă cu făclie,
ei duc lumii un Isus
de hârtie.
*
Dar tu, frate credincios,
porţi tu Pruncul ce trăieşte?
Duci în tine un Cristos
care creşte?
Nu-i vreun gând ce te-a-nşelat,
un simbol sau o icoană?
Simţi că-i viu cu-adevărat?
Cere hrană?...
După bezna cea de ani,
şi-a adus copilul zorii?
Vin la tine cei sărmani?
Vin păstorii?
Simţi că Cel ce L-ai primit
de lumină-ţi umple gândul?
Şi vin magi din răsărit
căutându-L?
Altfel, Pruncul nu e viu,
altfel, ochiul tău te-nşală.
Altfel staulu-i pustiu,
ieslea-i goală.
Şi din zori până-n apus,
ca pe steaua cu făclie,
porţi şi tu tot un Isus...
de hârtie.
Dormi, Copile Rege
Dormi, Copile Rege, Domn şi Rob sub Lege,
Slugă fără plată Prunc la piept şi Tată.
Dormi, Odraslă mică, maica ta Ţi-e fică.
Dormi uşor la sân Roadă şi Stăpân.
Dormi uşor, Copile troienit de zile,
Înger de departe, Preot fără moarte.
Tu vii din lumină, eu, de jos, din tină.
Tu din Raiul sfânt, eu de pe pământ.
Dormi, Copil de taină, bogat fără haină,
Păstor fără stână, Logos în ţărână.
Mama Îţi dă hrană, Tu îi dai coroană,
Mama-Ţi dă alin, Tu-i dai chip divin.
„Dormi Copil-Durere, Miel pentru junghiere.
Eu te cresc spre cruce, Tu spre cerul dulce.
Eu te cresc să sângeri, Tu mă creşti spre îngeri.
Maică Ţie-s eu, Tu-mi eşti Dumnezeu!”
Magii de apoi
„Dar când va veni Fiul omului, va găsi El credință pe pamânt?” (Luca 18.8)
De departe...de departe
cu duh vin... cu inimi calde...
după steaua lui Avraam,
văzută de Balaam,
vin magii Cuvântului
în largul pământului,
vin magii printre ciobani,
după două mii de ani,
să-ntrebe ca la-nceput:
- Oare unde S-a născut
Domnul Împăraților,
bucuria fraților
Luceafărul zorilor,
dragostea surorilor?
Iară unii din cetate
ies cu frunțile-ncruntate
și, privind cu gând ascuns,
magilor le dau răspuns:
- O, voi, magi din Răsărit,
nu știm, nici n-am auzit
de vreun Prunc venit din cer,
de vreun astru mesager.
În zadar mai căutați
prunci din ceruri întrupați!
Nimeni azi, în lumea noastră,
n-a văzut vreo stea măiastră
luminând vreun han bătrân,
c-un copil născut pe fân.
Totul, totul e-o poveste!
Prunc din Cer la noi nu este!
- O, ba da, voi magi de-apoi!
Pruncul e aici la noi!
Pruncul cel din zare-albastră
e aici, în viața noastră!
Pruncul-Soare, Pruncul-Crin
e în orice piept creștin!
El e Pruncul ce S-a dat
să ne spele de păcat!
El e-Odrasla lui Isai,
ce ne crește pentru Rai!
El ne scapă de-ndoială,
noi n-avem o iesle goală!
El ne dă nădejde vie,
ieslea noastră nu-i pustie.
El ne mângâie, ne-alină,
ieslea noastră e Lumină!
El e Prunc și El e Miel,
noi cântăm mereu cu EL!
El e Prunc și Creator,
El e Staul și Păstor!
El, din staulele noastre,
ne va duce printre astre,
de pe-acest întreg pământ,
într-un singur Staul Sfânt.
Și vom fi un singur dor,
toți o turmă și-un Păstor!
Mielul
L-au găsit miraţi păstorii,
într-o iesle, înfăşat.
Şi, nestăvilind fiorii,
până se iviră zorii,
s-au rugat.
Iar apoi când pe cărare
se-ntorceau sub roşii nori,
le punea o întrebare
mintea lor neştiutoare
de păstori.
– „Cum?”, părea un glas că-ngână.
„Fiul Slavei, tocmai El,
să Se nască în ţărână,
pe pătuţ de fân la stână,
ca un miel?…”
Nici o şoaptă din tărie.
Cerul sfânt părea ascuns.
Şi-au trecut ani mulţi, se ştie,
când un glas dădu-n pustie
un răspuns.
– Iată Mielul fără pată,
Cel din staulul de oi,
Care-Şi frânge fără plată,
viaţa Lui nevinovată,
pentru noi!
Iată Mielul fără vină!
Miel tăcut şi răbdător.
Azi e Mielul ce suspină,
mâine-L vom vedea-n Lumină,
ca Păstor!
Naşterea lui Isus
Isus se naşte! Şi lumina pătrunde-n sufletele noastre.
Şi steaua tainei străluceşte deasupra celorlalte astre.
Cu magii azi ne închinam şi noi, cu sufletul mergând,
o bucurie fără seamăn simţim în inimă şi-n gând!
Azi patimile se răpun de o putere preaînaltă!
Azi omul, luminându-şi gândul, spre cer cu inima tresaltă!
Nădejdile se nasc în suflet. Credinţa tainic reînvie,
căci harul sfânt acum coboară în viaţa stearpă şi pustie.
Şi orice suflet care simte că-n el răsare-o viaţă nouă,
e ca un crin ce în petale adună stropi curaţi de rouă!
Şi orice inimă ce poartă oglinda cerului în ea,
pentru ISUS născut în iesle, azi lumineză ca o stea!
Se nimiceşte tot păcatul sub raza sfântă a iubirii…
Azi, se deschide pentru suflet, spre cer, un drum al mântuirii!
Cu haina albă a virtuţii tot omul poate să se-mbrace,
căci sfânta naştere aduce în inimi linişte şi pace!
Ninge
Ninge.
Zboară fulgi de nea.
Tremurătoarele stele de-argint
zboară și lunecă-n hore de-alint.
Peste crengile amorțite,
peste văile ruginite,
Dumnezeu din cer trimite
strai de mărgărit.
Ninge.
Zboară fluturi albi.
Stele de stele în horă se prind.
Albă măramă pe-ogoare întind,
cum pe-a Domnului blândă față
puse giulgiul flori de gheață.
Dar Isus ieși la viață,
moartea biruind.
Ninge.
Joacă pui de stea.
Înfiorate păduri și poteci
dorm învelite în pânzele reci.
Dar de sus, din albastra țară,
când Cel Drag Se va-ntoarce iară,
vom avea o primăvară
până-n veci de veci!
O, brad frumos
O, brad frumos, o, brad frumos
cu cetina tot verde,
tu eşti copacul credincios
ce frunza-n veci nu-şi pierde.
O, brad frumos, o, brad frumos,
crescut pe culmi bătrâne,
ca tine omul credincios
neschimbător rămâne.
O, brad frumos, o, brad frumos,
din piatră grea şi-adâncă,
la fel creştinul credincios
stă neclintit pe stâncă.
O, brad frumos, o, brad frumos,
crescut mereu spre soare,
la fel spre cerul luminos
privim şi noi în zare.
O, brad frumos, o, brad frumos,
cu dulci sclipiri de aur,
tu an de an ne aminteşti
de Pruncul sfânt din staul!
O, ce Prunc ciudat
O, ce Prunc, ce Prunc ciudat,
S-a născut în Canaan,
într-un staul, pe-un suman!
Unii spun că-i un sărman,
alții spun că-i Împărat.
Unii spun că-i un viclean,
alții spun că-i minunat!
O, ce Prunc, ce Prunc de Soare
S-a născut în Betleem,
între vite care gem!
Unii văd în El blestem,
alții văd în El salvare.
Unii văd un trist poem,
alții văd un rai în floare.
O, ce Prunc în două chipuri,
unii-L scad și alții-L cresc.
Unii râd și mulți suspină.
Unii spun că-i prea de tină,
alții spun că-i prea Ceresc.
Unii spun: prea grea doctrină!
Eu spun numai: ÎL IUBESC!
O, sfânt locaş
O, sfânt locaş de îndurare,
din nou la ieslea ta ne-alini.
Pământu-ntreg e-n sărbătoare…
Podoabe, cântece, lumini…
Se-aprind făclii… E masa plină.
Tradiţia îşi face vad.
Încep colindători să vină.
Se strâng copiii lângă brad.
Petrece lumea… râde, cântă…
şi toţi un strai mai bun şi-au pus.
E doar Crăciun, e noaptea sfântă!
Dar unde, unde e Isus?…
O, sfânt locaş de umilinţă,
când toţi din tine-un basm îşi fac,
câţi mai păstrează cu credinţă
mesajul Pruncului sărac?
Îmi zboară gându-n depărtare
şi desluşesc într-un ungher
o candelă pâlpâietoare
la ieslea sfântului mister…
Se-apleacă blând, ca o aripă,
peste copil, un abur greu.
Vezi tu, gândeşte-te o clipă,
acest Copil e Dumnezeu…
Pe fânul strâns în vălmăşeală,
îl văd… în scutece de in.
Şi poate trupul de petală
a sângerat în primul spin…
Grăjdarul spre Copil se-arată,
uitându-se cu ochi de urs,
cum pe-obrăjorii fără pată
întâia lacrimă a curs.
Atras de spaima unei drame,
Isus lăsă un cer slăvit.
Şi-acum… e-un prunc doar. Şi i-e foame.
Şi-ntâiul plâns a izbucnit.
Din înlăţimi o stea veghează
prin ramuri de eucalipt.
Curând îi va fi iar de pază,
în pribegia spre Egipt.
Deasupra ieslei, bârne grele
îşi dau mireasma de brădet.
O, câte va ciopli ca ele
Copilul sfânt în Nazaret!
Un miel se uită cu uimire.
Şi pruncul s-a întors puţin.
Doi prunci uniţi într-o privire,
îngemănaţi într-un destin…
Abia născut… şi crucea, iat-o,
Isus o ia din prima zi.
În lumea care a creat-o,
El a venit spre-a suferi!
Iubind pe cei ce-o să-L sugrume,
iertând pe cei ce L-au scuipat,
în peşteră veni pe lume,
în peşteră va fi-ngropat.
Şi dacă azi, pe-nalta-i treaptă,
Isus e Împărat ceresc,
El tot mai suferă şi-aşteaptă
pe toţi acei ce nu-L iubesc.
Iudei şi Neamuri, regi şi fameni,
vă cheamă Pruncul cel stingher!
El nu vrea cerul fără oameni,
însă nici oameni fără cer!
O, sfânt locaş! Ce dulce-ţi clatini
al amintirii vers de sus.
Cât farmec au aceste datini!
Dar unde, unde e Isus?…
Cu ce comori de veste bună
ni s-a trimis un Prunc din zări?
O, lasă altora să-şi pună
aceste mistice-ntrebări!
Că s-or găsi în lumea largă
niscai săraci în vreun ungher,
niscai ciobani pe vreo viroagă,
sau magi îndrăgostiţi de cer.
A ta e clipa! Sus paharul!
Chemaţi taraful cel mai bun!
Să cânte la urechi cobzarul!
Că doar… e noaptea de Crăciun!
Voi, miei, din staule-nnoptate,
din nou cu voi mă reculeg.
Isus, divinul Miel, vi-i frate!
Şi-al vostru-i cerul Lui întreg!
Acolo veşnic împreună
ne va păstra Emanuel…
Şi orice spin va fi cunună.
Şi orice lacrimă, inel.
O, sfânt locaş! E sărbătoare.
Şi toţi un strai mai bun şi-au pus.
Se cântă… se ciocnesc pahare…
Dar unde, unde e Isus?
Săniuţa
Zboară, zboară săniuţa
pe zăpadă lină.
Dealu-ntreg şi potecuţa
de copii sunt pline.
Unii zboară ca săgeata,
alţii-n joc se-adună.
Cu obrajii ca muşcata,
râd cu voie bună.
De pe crengi de brad, poznaşii
neaua-n drum o sfarmă.
Fug în codru iepuraşii
speriaţi de larmă.
Vântu-aleargă-n munţi, pe coame,
sclipet alb să cearnă.
Câte daruri ne-aduci, DOAMNE,
chiar şi-n miez de iarnă!
Spre Betleem
- Pe drum de noapte, prin câmpii,
spre ce liman te duci, fecioară?
- Spre Betleem, spre Betleem,
purtând un Salvator suprem.
- Spre ce ţinut de slavă nins
zburaţi, voi îngeri, printre stele?
- Spre Betleem, în zile grele.
Spre Betleem, spre Betleem,
să ducem un mesaj suprem.
- Spre ce minune, voi, păstori,
porniţi prin beznă, fără frică?
- Spre Betleem, spre ieslea mică,
spre Betleem, spre Betleem,
spre veşnicul Păstor suprem!
- Spre ce oraş zoriţi, voi magi,
c-un dor ce inima va umple?
- Spre Betleem, cu daruri scumpe,
spre Betleem, spre Betleem,
spre slavă unui Mag suprem.
- Veniţi şi voi, prieteni dragi,
veniţi cu noi pe calea strâmtă,
spre Betleem, spre ieslea sfântă,
spre Betleem, spre Betleem,
spre Pruncul salvator suprem!
Și a fost Isus copil
Şi a fost Isus copil…
Fără leagăn, fără slavă.
Şi-n fiinţa Lui firavă
au pătruns fiori de ger.
Şi a fost Isus copil,
ca să aibă toţi copiii
Tată-n cer.
Şi a fost Isus sărac.
Se uitau cu milă bacii
cum i-ardeau pe faţă macii.
Cel mai trist dintre copii.
Şi a fost Isus sărac,
ca să aibă toţi săracii
bogăţii.
Şi a fost Isus flămând.
Şi plângea din albul pânzii
cum plâng mieii-n zori, plăpânzii,
cu-a lor ochi înrouraţi.
Şi a fost Isus flămând,
ca să fie toţi flămânzii
săturaţi.
Şi a fost Isus un miel…
ce-l pândeau pe-afară leii
- şi din culmile Iudeii
şi-n pustiul arzător - .
Şi a fost Isus un miel,
ca să aibă-n El toţi mieii
un Păstor.
Şi a fost un rob Isus…
sus, slujind Împărăţia,
jos, la Iosif şi Maria.
Lumii-ntregi S-a dat răpus
ca s-aveam şi noi robia şi-nfierea
lui Isus…
Unde-i?
- Unde-i Pruncul cel din iesle,
care aduce zorii?
Unde-i Pruncul? întrebară
pe la porţi păstorii.
- Unde-i Pruncul nou-născut,
vrednic de omagii?
Unde-i Pruncul cel prezis
în profeţi şi Lege?
a-ntrebat apoi Irod,
fiorosul rege.
- Unde-i Pruncul care vrea
să ne schimbe paşii?
Unde-i Pruncul? ne intreabă
stelele şi Duhul.
O, ce har să poţi răspunde
zărilor senine.
- Pruncul Sfânt e-n pieptul meu,
e născut în mine!
A căzut o stea
A căzut o stea,
steluţă de nea,
pe urechea mea,
şi mi-a povestit,
până s-a topit,
basmul unui vis,
pe care l-am scris,
- pentru cei mărunţi,
nu pentru cărunţi -.
Şi steluţa mea
astfel povestea:
Mări, se făcea
şi se năzărea...
prin vâlcele sumbre
şoptitoare umbre...
Şi-auzeai cum gem
lângă Betleem,
oile, stând ghem,
câinii când şi când,
vitele pe rând,
molcom rumegând.
Iar colo în şură
peste-ngrăditură
se uitau, pleoştite
şi nedumerite,
caprele zburlite.
Se-ndesau amarnic
către cel comarnic,
pe-un mieluţ să-l vadă
în ieslea de zadă,
pe-un mieluţ plăcut,
cum n-au mai văzut
să fi fost născut
într-un aşternut
bun doar de... păscut.
Şi ce miel curat
plângea-nsomnurat,
cu părul inele
şi cu gene grele.
Numai biet măgarul
ce purta samarul
pricepu tot rostu':
- „Ăsta... nu-i de-al nostru!...
Ochii doar mi-arunc
şi pricep că-i prunc,
copil de păstori
sau de călători...”
Atunci ţapii, ciutele
şi caprele slutele,
cu toate cornutele,
capul şi-l dădură
mai fără măsură
peste-ngrăditură.
Sprinten ca o coarbă,
mestecând în barbă
un firuţ de iarbă,
ţapul de îndată
s-a urcat pe-o roată
şi-a sărit buimac
sus pe-un bulumac,
vrând fără ruşine
să vadă mai bine
omenescul fiu.
Iar un ied zglobiu
behăia mereu:
- Neneee... vreau şi eeeu...
Numai Dumănica
n-a-nţeles nimica.
Şi-a cuprins-o frica.
Şi atunci măgarul
ce purta samarul,
cum sta mai deoparte,
spuse, ca din carte:
- Ei, sunt multe-n lume!
Să le ştii anume,
tre' să fi umblat
ţări în lung şi-n lat,
ape-n curmeziş,
culmi de munţi pieptiş,
fiare să răpui...
precum eu făcui!...
Şi-apoi nu-i oricine
un măgar ca mine!
V-am mai spus, îmi pare,
să sunt de neam mare:
că eu în Sihar
am un unchi măgar
la un cărturar.
Şi că, după tată,
- ştie lumea toată -
mi se trage viţa
chiar din măgăriţa
ce-o purta în ham
însuşi Balaam!
Deci, mai din bătrâni,
mai umblând prin stâni,
multe am în sac!
Dar... mai bine tac,
poate nu vă plac.
Un mieluţ bălai
prinse iute grai:
- Haide, moş asine,
zi-ne încă, zi-ne!
Că eu tare-aş vrea
să aflu ceva.
Uite, ieri, un baci
povestea dibaci
că i-a spus un vraci
despre un proroc
tot de prin Iudeea
(de-i zicea... Miheea)
care-a scris răvaş
că-n acest oraş
are să se nască
Odrasla cerească,
Marele Păstor
şi Izbăvitor,
carele va şti
şerpii birui!
Şerpii birui!...
Oare-aşa va fi?
Iar cel întrebat
zise apăsat:
- Da!... E-adevărat.
D-apoi ştiţi voi oare,
când va fi El mare,
cine-L va purta
pe spinarea sa
ca pe-un heruvim,
în Ierusalim?
- Păi... nu ştim! nu ştim!
- Să vă spun atunci.
(Că voi sunteţi prunci...)
Cel ce-L va purta
pe spinarea sa
va fi... un asin...
de ştiinţă plin
ca un cărturar,
ca un fariseu!
(Poate-oi fi chiar eu!...)
Eu, de mă-ntâlnesc
cu-acel Fiu ceresc,
iute-L şi ghicesc.
Şi tăcură toate
vitele mirate.
Numai Dumănica
n-a-nţeles nimica.
Şi-o cuprinse frica...
Atunci o oiţă
cu ochi de crăiţă,
cu glăscior sfiit,
astfel a grăit:
- Eu eram odată
pe-o iarbă-nspicată.
Şi-am văzut în zare
un chip ca de soare
ce zbura aproape
şi striga pe ape
că Isus Păstorul
şi Izbăvitorul
va fi dus pe uliţi
prejmuit de suliţi,
blând şi fără glas
în al morţii ceas,
precum mergem noi
noatine şi oi...
Că va fi hulit
şi batjocorit,
pe lemn ţintuit.
Că-n ceasul de sânge
norii se vor strânge,
munţii se vor frânge,
îngerii vor plânge...
- Asta nu se poate!
se porniră toate.
- Voi sări să-L apăr,
din coarne să scapăr!
zise din proţap
inimosul ţap!
- Dar nici noi, berbecii,
n-om sta ca dovlecii!
Coarnele le-om face
sfredel de bărdace,
foarfec de cojoace,
pentru cel ce-ar fi
şi ar îndrăzni
Pruncu-a-L necăji!
Fie om duşman
sau şarpe viclean!
- Eu... (îmi ştiţi amarul)
glăsui măgarul,
...numai o copită
bine potrivită
în acel zevzec,
şi-apoi pot să plec,
că tot dau în sec...
Dar atunci deodată,
o capră tărcată
a rămas mirată,
cu gura căscată,
cu ochii ţintiş
către-acoperiş,
de unde, furiş,
dintr-un ascunziş,
cobora pieziş,
cobora în jos
şarpe veninos,
cu luciri sticloase,
cu limbile scoase,
cu trupul molatec,
cu ochi de jăratec,
iscodind sălbatic.
Iute bieţii boi
se dau înapoi.
Capre, ţapi şi miei
se bagă sub ei.
Tremură-n proţap
inimosul ţap,
legănând în barbă
firul lui de iarbă.
Iar sărman măgarul,
ce purta samarul,
privea tulburat,
cu capul plecat,
pe genunchi lăsat
şi dând în vileag
coada ca un steag
ca semn înălţat
că se dă mâncat...
Numai Dumănica
nu ştia nimica.
Dormea mititica...
Şarpele venea
şi se cobora.
Ceata tremura
măgarul gemea.
Dar atunci... Minune!
Cine-o poate spune?
Toţi privesc grămadă
la ieslea de zadă
unde Bălăiorul
a întors căpşorul,
ochii Și-a deschis,
ca din zări de vis.
Că în ei juca
și în ei sclipea
blândă mângâiere...
dar şi o putere!
Flori de busuioc...
dar şi-un arc de foc
săgetând pe loc!
Şarpele se-opreşte
şi înmărmureşte,
neputând să-L vadă,
neputând să şadă.
Bate-ncet din coadă.
Parcă se înnoadă,
parcă se deznoadă...
Apoi, zdup! grămadă
drept sub o cireadă
păgubaş de pradă.
Iar toţi cei din şură
stau şi tac din gură
şi privesc amarnic
ieslea de comarnic
şi privesc umil
tainicul Copil.
Doar abia târziu
prind a îngâna
unul altuia:
- Oare nu cumva?...
- Oare nu cumva??...
Dar steluţa mea,
mări, se topea...
basmul contenea...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu