poezie de Costache Ioanid
Când trandafirii înfloresc…
o mare taină-n ei s-arată.
Când trandafirii înfloresc,
toti cei ce-aşteaptă şi iubesc
aud un susur îngeresc
din primăvara neuitată.
Era o zi cu cer senin,
cu-aceleaşi flori si ramuri ninse.
Era o zi cu cer senin,
când de pe-acest pământ străin,
Se înălţa atât de lin
Isus cu braţele întinse.
Erau și-atuncea flori de nea
şi flori de sânge şi de soare...
Erau si-atuncea flori de nea,
când Cel căzut sub crucea grea
atât de liniştit urca
spre galaxii nepieritoare.
Se înălţa spre nepătruns,
spre scânteierile gigante.
Se înălţa spre nepătruns.
Iar când pe boltă a ajuns,
un abur palid L-a ascuns,
ca un reflex de diamante.
Și-atunci o şoaptă se-auzi,
un glas de înger în grădină.
Şi-atunci o şoaptă se-auzi:
„Acest Isus va reveni
la fel cum în această zi
s-a înălţat către Lumină”.
De-aceea an de an privesc
şi gând cu gând mereu se-ntreabă.
De-aceea an de an privesc
şi-aş vrea să strig, dar nu-ndrăznesc,
când trandafirii înfloresc:
„O, vino, Doamne... mai degrabă...”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu