poezie de Costache Ioanid
De nu vii de pe cărări străine
să-Mi cazi la piept ca un copil iertat?
Eu n-am fugit, când numai pentru tine,
ca Isaac am fost pe rug urcat.
Mai mult de-atât, ce jertfă de iubire,
și cui i-ar da mai mult de-atât prin gând:
un fiu pierdut să râdă în neştire
și-un Dumnezeu să cheme lăcrimând?…
De ce nu vii când încă sunt aproape?
De ce te-ascunzi cât încă te mai chem?
De ce nu simţi lumina Mea pe pleoape
şi Harul Meu în ceasul tău suprem?
De ce nu vrei să fii cu Mine-n slavă,
să colindăm alături ceru-ntreg?
Din flori de Rai, din veşnica dumbravă,
cu mâna Mea cunună să-ţi aleg!
De ce nu vii, tu suflet nehotarnic,
cât încă pot Mântuitor să-ţi fiu?
Când vei striga, va fi atunci zadarnic,
vei plânge-amar, dar poate prea târziu!
Mai mult de-atât, ce jertfă de iubire,
și cui i-ar da mai mult de-atât prin gând:
un fiu pierdut să râdă în neştire
și-un Dumnezeu să cheme lăcrimând?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu