La Cincizecime - poezie de Costache Ioanid

E zi de sfântă Cincizecime.
E ziua Ta, o Sfinte Duh!
Coboară iar din înălţime
cu snopi de flăcări în văzduh.
Trimite, Tată, iarăşi norul,
revarsă sfântul Tău şuvoi
şi vino prin Mângâietorul!
                       Cobori la noi!

Te strigă iar atâtea glasuri,
copii cu sufletul devot'.
Ni-e dor de-acele sfinte ceasuri
când ne vorbeai de pe chivot.
Ni-e dor de ploaia revărsării,
de semne-n cer şi stâlpi de fum.
O, nu lăsa s-o dăm uitării!
                       Cobori şi-acum!

Cu cât mai mulţi în largul zării
Te chemăm azi şi Te dorim
ca-n ziua binecuvântării,
atuncea, în Ierusalim!
Într-o căsuţă ne-nsemnată
a fost pe lume-ntâi să vii. 
Atunci erau o mică ceată,
                       azi mii de mii!

Abia se săvârşise-n lume,
din îndurarea Celui Sfânt,
cea mai puternică minune:
supremul vieţii legământ.
Isus, iubind dumnezeieşte,
se dăruieşte umilit:
El, Mare Preot ce jertfeşte,
                       El, Miel jertfit.

Abia pornise vestea mare
c-a înviat din morţi Isus,
iar stropii Jertfei salvatoare
se mai vedeau acolo sus...
Stătea o cruce-n deal pustie
şi gol mormântul, cum e scris,
şi drumul către veşnicie
                       era deschis.

Dar nu era putere-n lume,
izvorul tainic de minuni.
De-aceea stăruiau anume
apostolii în rugăciuni.
Deodată-n blânda dimineaţă
se-aude-un vuiet din tării,
din bolta cerului măreaţă,
                       din vijelii.
 
Un tunet bubuie din slavă,
pereţii parcă se desprind.
De zguduirea lor grozavă
fiori de spaimă te cuprind.
Se-aud rostogoliri şi frângeri.
Şi-n glas de tainice rostiri,
se-arată ceru-ntreg de îngeri
                       şi de oştiri.

Vin scăpărări de foc în fugă,
lumini din slava lui Isus.
Cu braţele întinse-n rugă,
apostolii privesc în sus.
Un val de foc ca rupt din soare
din înălţimi s-a revărsat.
Și-o flacără spre fiecare
                       s-a îndreptat.

O! cine ar putea să spună
ce dragoste-i va fi cuprins,
de când purtau acea cunună
ce pe vecie s-a aprins?
Ce freamăt dulce şi fierbinte?
Ce gânduri ce te-nalţă-n zbor?
Nici psalmii nu aveau cuvinte
                       cu mai mult dor.
 
Din pieptul lor şi de pe buze
pornise glasul vieţii noi:
când mângâios ca din cobuze,
când ca o trâmbiţă-n război.
Din piatra inimii pustie,
în Cerul marii bucurii,
ţâşnise râul de-apă vie
                       spre veşnicii.

De-atunci cu undele-i bogate
El a pornit spre văi adânci,
când revărsat prin şesuri late,
când stăvilit prin muchi de stânci,
turnând torente de iubire
şi-acel suspin în rugăciuni,
dând tuturor descoperire
                       și dând minuni.

O, râu de viaţă, de putere,
Tu, dar trimis de blândul Miel,
Tu celor orbi le dai vedere
ca să poată privi spre Cer,
prin Tine surzii-aud Cuvântul
şi glas voios dai celui mut.
Iar cei ologi întreg pământul
                       l-au străbătut.
 
Tu risipeşti din lume somnul
ce ţine sufletul ascuns.
Prin Tine noi vorbim cu Domnul
și tot prin Tine-avem răspuns.
Tu ne dai vise și vedenii,
ne dai cântări și ne vorbeşti
în limbi apuse de milenii
                       sau îngerești.

Tu aperi de-a ispitei şoapte,
Tu uşurezi atâtea cruci.
Tu faci să cânte-n miez de noapte
pe cei cu gleznele-n butuci.
În clipe dragi de adorare
înalţi pe mulţi de la pământ
şi-nveţi pe credincioşi să zboare
                       spre Cerul sfânt.

Iar astăzi Tu ne dai de veste
prin porţi străjerii veghetori
că multă vreme nu mai este
pân-la-ntâlnirea cea din nori.
Ca Noe-n vremile vechimii,
ce îndemna spre Dumnezeu,
Tu chemi, din ziua Cincizecimii,
                       Tu chemi mereu.
 
Curând se va opri izvorul.
Biserica se va-nălţa.
Iar Duhul Sfânt, Mângâietorul,
va fi luat şi El cu ea.
O, câţi în lume vor rămâne
cu inimile în văpăi,
strigând: "Nu ne lăsa Stăpâne,
                       suntem ai Tăi!

Ce-i drept, nu Te-am urmat niciunde,
că-i greu cu valu-acestei vieţi!"
Şi Domnul, vai, le va răspunde:
"Nu vă cunosc cine sunteţi!"
De-aceea-n ceasul cel din urmă,
noi Te rugăm, ca nişte prunci:
coboară peste-a noastră turmă,
                       o, Duh din Ceruri,
                       ca atunci.

Cum păsările călătoare
învaţă puii lor să zboare
spre-a-i duce-n stolul călător,
coboară, Duhule de viaţă,
şi dă-ne aripi şi ne-nvaţă
ca toţi, în ziua cea măreaţă,
                       să fim în zbor!

din cartea Porumbițe albe